RISCURILE IN ETAPA SCHIMBARILOR GLOBALE
Este un fapt evident că planeta albastră, Pământul, parcurge în momentele actuale o evoluţie aparte, contradictorie, în care dinamica fenomenelor naturale se accentuează iar vechea stare, proprie dezvoltării societăţii umane din ultimele milenii, devine, pe zi ce trece, un reper depăşit, desuet. „Schimbările globale”, o sintagmă privită iniţial cu neîncredere, uneori chiar cu suspiciune, s-a transformat, într-un timp extrem de scurt, într-un leit-motiv menit a trezi conştiinţe şi a declanşa reacţii de răspuns, fiind acceptată până şi de contestatarii ei cei mai vehemenţi (veniţi din sfera unui politic sau economic, ori dintr-amândouă, interesat de perpetuarea unei stări de fapt). Dacă până nu demult plonjam, prin intermediul ipotezelor, în trecutul mai mult sau mai puţin apropiat al planetei pentru a descoperi pragurile evoluţiei sale, actualmente ne aflam în anticamera unui asemenea prag, confruntarea cu rigorile lui fiind, după cum o arată datele problemei, inevitabilă.
Un argument de necontestat ce poate fi adus în susţinerea afirmaţiei anterioare este conţinut în raporturile dintre riscuri şi dinamica generală a învelişului terestru (luînd în considerare aici toate cele patru componente ale sale – atmosfera, hidrosfera, litosfera şi biosfera). Asistăm, ca martori oculari, la intensificarea (ca frecvenţă), amplificarea (ca amplitudine şi răspândire spaţială) şi diversificarea riscurilor. Astfel, la nivel global, numărul şi intensitatea tornadelor au crescut simţitor în ultimii ani atât în bazinul Caraibilor, cât şi în cel sud-est asiatic, cu consecinţe catastrofale asupra regiunilor afectate (cazul oraşului New Orleans unde peste 1 milion locuitori au fost sinistraţi). Mai mult, astfel de fenomene au apărut în regiuni în care ele n-au fost cunoscute în perioada istorică recentă. Avem în acest sens exemplul de la Făcăeni, din Câmpia Română, catalogat ca o tornadă veritabilă dar şi furtunile deosebit de intense derulate asupra Europei vestice şi central-nordice în ianuarie 2007.
In anul 2005 inundaţiile catastrofale au afectat numeroase regiuni ale ţării (spre deosebire de perioadele anterioare când localizarea lor se mărginea la anumite bazine hidrografice) cu focalizarea în Banat, culoarul Siretului, Subcarpaţii şi Podişul Getic, Dobrogea, lunca Dunării.
Si mai expresive, din punctul de vedere al amplitudinii riscurilor, par a fi cele întâmplate în anul 2006 la Târlişua, în Dealurile Someşului Mare şi Arbore, în Podişul Sucevei într-o perioadă temporală apropiată (20 iunie-începutul lunii iulie). In ambele cazuri s-a realizat o pluviozitate de o intensitate extremă (cca 125 l/m˛ în 1,5-2 ore, la Târlişua) care, deşi a afectat o suprafaţă redusă a bazinelor hidrografice, a generat un val de viitură de 3-5 m înălţime cu efecte catastrofale asupra aşezărilor, infrastructurilor, peisajului. Istoria scrisă şi orală a locurilor nu cunoaşte alt fenomen de o asemenea amploare.
Un alt aspect ce trebuie remarcat este consolidarea lanţului trofic al riscurilor conform relaţiei cauză-efect-cauză. Se constată, în majoritatea absolută a situaţiilor, o corelare strânsă, directă, între anumite categorii de riscuri intercondiţionate. Astfel, riscurile climatice, aflate cel mai frecvent în postura de risc-declanşator, generează un risc similar la nivel hidrografic şi, conform exemplului următor, în plan geomorfologic. Pentru ilustrare revenim la evenimentele de la Târlişua din iunie 2006. Precipitaţiile de o intensitate extremă au declanşat, în primul rând, valul de viitură ce a afectat grav localitatea si a produs 13 victime. Fenomenele orajoase asociate acestora (fapt constatat şi semnalat în premieră în literatura de specialitate), respectiv tunetul şi trăsnetul, în condiţiile unui plafon de nori deosebit de coborât, au dus la declanşarea unor alunecări în masă generalizate pe versanţi, destabilizându-i geomorfologic pentru o lungă perioadă. În aproximativ 2 ore s-au produs mai numeroase şi mai ample deplasări în masă decât într-o jumătate de secol. etc.
Asistăm, ca urmare, la un proces de escaladare a riscurilor spre cote nemaiîntâlnite ce par a defini limite noi ale dinamicii terestre la care fiinţa umană, pentru a supravieţui, va trebui să se adapteze.
Iată de ce sumarul revistei Riscuri şi catastrofe este mai actual ca oricând, iar scopul editării ei întrutotul atins.
Pompei Cocean